Pic

Apasă. Curge. Inundă. Picură incertitudine. Se adună teama. Încep furnicăturile din minte să se îndesească. Liniștea mi se cerne printr-o sită deasă, de puțin îmi mai rămâne de adunat.

Soarele primitor de vară a fost înlocuit de cel ursuz de toamnă și eu nici n-am apucat să mă trezesc.

Gheare de frig se înfig pe fața-mi caldă și moale. Tremuri în corp se conturează mai tare și mă mișc necontrolat. Vârful nasului pare înmuiat în cerneală roșie și aburii care ies sunt precum cei dintr-o oală proaspătă de borș.

Degeaba caut razele de soare, pipăi după căldură. Auriul de la ele ascunde răceala impersonală a frigului de toamnă, înșelător.

Cad frunzele speranței, cândva verzi dar acum observ cum se prăpădesc tihnit spre sol. Erau copaci, păduri vii de certitudini, siguranță, veșnicie. Dar acum toți și toate sunt transformați de pătura colorată, atinsă de mortalitate și furia realității. 

Nimic nu ține o veșnicie. Nimic nu rămâne la fel. Oricât de verde e un copil, tot îl așteaptă bătrânețea. Oricât de fierbinți și dulci sunt promisiunile dintre proaspeții îndrăgostiți, tot ajung la platitudine, chiar despărțire.

Și tot picură. Tot curge. În inimă mă taie finalurile. Mă pun la pământ pierderile. Totuși sper să-mi aștern o pernă măcar să pot cădea în propriile-mi brațe.

Photo by Dương Nhân

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.